John Masefield: Istoria creştinismului în Portugalia


Se_Catedral_de_Braga

Fiecare ţară traversează perioade de ascensiune şi perioade de declin. Perioadele de ascensiune exprimă entuziasmul ţării şi al poporului ei pentru un ideal sau o înţelegere de natură spirituală, pentru o idee măreaţă. În aceste momente, esenţa spirituală a unei ţări, spiritul poporului său ies în evidenţă. Perioadele de declin exprimă trădarea şi pierderea acelui ideal în favoarea unei atracţii fatale şi decadente spre o pasiune lumească pentru bogăţiile pământeşti, pentru pământ şi putere, şi o întunecare a acelui spirit naţional şi a acelei esenţe spirituale. În acest mod, numeroase imperii, deopotrivă vechi şi noi, s-au ridicat şi au căzut, fie că este vorba de cel Babilonian, cel Egiptean, cel Macedonean, cel Roman de Apus, cel Persan, cel Roman de Răsărit, cel Zimbabwian, cel Mongol, cel Aztec, cel Incaş, cel Portughez, cel Spaniol, cel Mogul, cel Chinez, cel Otoman, cel Austro-Ungar, cel Francez, cel Britanic sau cel Sovietic. Ne vom îndrepta atenţia aici spre acea idee măreaţă şi acel ideal spiritual care au înflăcărat odată spiritul Portugaliei şi al poporului său.

Prima perioadă a istoriei Portugaliei, cea creştin-ortodoxă, începe înainte de existenţa Portugaliei aşa cum o ştim noi acum, prin misiunea Sf. Ap. Iacov, fiul lui Zevedeu şi fratele Sfântului Ioan, desfăşurată în mijlocul locuitorilor romanizaţi ai Peninsulei Iberice. Memoria sa este sărbătorită până în ziua de astăzi în Galicia, la nord de actuala graniţă portugheză, în marele oraş turistic al Sf. Iacov – Santiago de Compostela, unde sfintele sale moaşte sunt încă venerate. Atât de faimos era acest loc încât, în 1049, episcopul de Compostela a fost excomunicat de nou-reformata papalitate pentru faptul că a spus adevărul – şi anume că şi el era, asemenea episcopului Romei, episcop al unui scaun apostolic. Cu toate că Santiago este astăzi în afara graniţei portugheze actuale, în Galicia vorbitoare de limbă portugheză, pelerinajul către oraşul Sf. Ap. Iacov a marcat, după cum vom vedea, spiritul portughez, pe parcursul istoriei sale.

Cel dintâi sfânt al Lusitaniei şi Galiciei, cum era atunci cunoscută Portugalia, este din primul secol. Acesta este Sf. Vasile (23 mai), primul episcop de Braga, acel oraş din nordul Portugaliei care a devenit inima spirituală a ţării, care a dat naştere zicalei portugheze „tao velho como o sede de Braga”, “la fel de bătrân precum scaunul de Braga”. El a fost urmat de martiri: Sfinţii Paul, Heracleus, Secondilla şi Januarius din Porto (2 martie), Sfinţii Verissimus, Maxima şi Julia din Lisabona (1 octombrie), toţi martirizaţi în jurul anului 300, şi Sf. Victor de Braga (12 iulie), botezat în propriul său sânge, în anul 303, pentru că a refuzat să se închine la idoli. În sec. V, după invazia suebilor germani şi a vizigoţilor, care au aderat la arianism, un alt martir a împodobit Biserica Portugheză: Sfântul Petru, arhiepiscop de Braga (26 aprilie). Un alt martir, Sfântul Mancius, episcop de Evora (15 martie), a fost de asemenea martirizat în sec. V d. Hr. După aceştia, a urmat marele sfânt portughez şi părinte al monahismului, Sf. Martin, arhiepiscop de Braga (579), prăznuit la 20 martie, cunoscut drept “Apostolul Galiciei”, care a convertit Regatul suabilor de la arianism la Ortodoxie şi care a tradus din greacă, împreună cu ucenicul său Paschasius, “Zicerile Părinţilor din deşert” (Patericul, n.n.). Şi nu putem să nu adăugăm, alături de numele său, pe cel al unui alt mare părinte al monahismului, Sf. Fructuosus de Braga (665), prăznuit la 16 aprilie, care, luminându-i pe vizigoţi, a scris o “Regulă” monahală. Acestei perioade îi aparţin bisericile din sec. VII, existente şi azi: cea a Sf. Fructuosus din localitatea Montélios, de lângă Braga, construită pentru moaştele sale, în formă de cruce greacă; cea a Sf. Petru, din Balsemao şi “Santo Amaro” din Beja.

Prima perioadă a istoriei şi înfloririi spirituale a Portugaliei s-a încheiat în 711, prin invazia maurilor din nordul Africii. Ei aveau să preia cea mai mare parte a Peninsulei Iberice şi chiar au constituit o ameninţare pentru cei care trăiau pe atunci în sudul Franţei de astăzi, unde maurii aveau să fie opriţi abia prin Bătălia de la Poitiers, din 732. Din această perioadă datează faimoasa legendă iberică a celor şapte episcopi care s-au refugiat, traversând Atlanticul, în “Antilia”, Insula celor Şapte Oraşe, legendă care avea să dăinuie în conştiinţa portugheză, după cum vom vedea, timp de multe secole. Invazia maurilor a generat o mişcare creştină de rezistenţă în sec. IX şi X, care s-a străduit să elibereze nordul şi centrul Portugaliei de astăzi de jugul otoman. Doi sfinţi s-au remarcat în această perioadă: Sf. Rosendus de Drumio (967), episcop sfânt şi restaurator al monahismului din Galicia, prăznuit la 1 martie, şi ruda sa, Sfânta Stareţă Senhorina de Basto (982), prăznuită la 22 aprilie. Tot acestei perioade îi aparţine şi singura biserică pre-romanică, sau ortodoxă, care mai există în Portugalia, cea din Lourosa, întemeiată în 913.

Această a doua perioadă a istoriei Portugaliei, cea a jugului otoman, începută în 711, avea să dureze, în mare parte din Portugalia centrală, până în 1064. În acel an, a început o recucerire din nord, din partea regiunii nordice libere Porto, care în 1139 avea să fixeze graniţele unui nou stat independent numit după numele ei – Portugalia. Această recucerire avea să fie finalizată abia în sec. XIII în sudul Portugaliei, unde prezenţa arabă este consemnată încă de numeroase toponime, cum ar fi „Algarve”, care în arabă înseamnă „Vest”.

Treptat, de-a lungul a 600 de ani, jugul otoman a fost îndepărtat. Dar înainte de aceasta, Portugalia avea să se confrunte cu o altă tragedie, deoarece recucerirea din 1064 fusese susţinută de o ideologie străină şi nouă – cea a romano-catolicismului. În jurul anului 1080, această ideologie, dezvoltată de agresivul papă Hildebrand şi beneficiind de influenţa franceză, a desfiinţat aproape complet mult-iubitul rit liturgic hispanic sau mozarabic, care conservase liturghia vechi-romană şi ortodox-apuseană a primelor secole. În 1147, când Lisabona a fost în sfârşit recucerită de la mauri, era clar faptul că subjugarea liturgică a Portugaliei şi a întregii Peninsule Iberice era completă: vechea spiritualitate ortodoxă, romano-mozarabică, a primelor zece secole ale istoriei iberice, dispăruse. Perioada jugului otoman era pe sfârşite, dar în aceeaşi situaţie se afla şi perioada ascensiunii spirituale portugheze. Ea fusese înlocuită de o nouă ideologie – cea papală, promovată de elita Franţei, o ideologie care a căpătat amploare în timpul Evului Mediu. Credincioșii portughezi s-au găsit astfel lipsiți de credința strămoșilor lor, în acea stare de privare spirituală care reprezentase moștenirea amară și boala Europei apusene în toți acești ani, începând chiar cu sec. XI.

În sec. XIII, așadar, sufletul portughez și istoria portugheză au fost capturate de o ideologie nouă și, printre portughezi, a apărut dorința după un Duh Sfânt absent, după un Paradis pierdut, pe care înaintașii lor le cunoscuseră deja. Astfel, încetând robia musulmană, a început atunci cea de-a treia perioadă a istoriei portugheze, care și-a atins apogeul în sec. XV și XVI.  Aceasta este perioada marilor exploratori – precum Henry Navigatorul, Bartholomeo Dias, Vasco da Gama, Alphonse de Albuquerque, Pedro Alvares Cabral, Ferdinand Magellan -, când influența portugheză s-a extins nu doar până în Africa și Brazilia, ci chiar până în China și Japonia. Această perioadă a marilor descoperiri avea să se sfârșească în sec. XVI, când a început declinul brusc și enigmatic al Portugaliei – a patra perioadă a istoriei sale. Misterul acestei a patra perioade, a declinului Portugaliei, poate fi înțeles numai pe fondul celei de-a treia perioade – cea a ascensiunii pământești. Ce anume i-a determinat pe exploratorii portughezi și chiar pe cei neportughezi, caracterizați de același spirit portughez, să plece în căutarea necunoscutului și astfel să pună bazele imperiilor coloniale? Cea mai bună cale pentru a înțelege spiritul acestor exploratori și motivele plecării lor este aceea de a ne îndrepta atenția asupra celui mai cunoscut exemplu, și anume acela al unui neportughez, care a pornit în călătorie fiind sprijinit de spanioli: Christofor Columb.

Născut în 1451 la Genoa, dar aproape cert de origine iberico-evreiască, Columb, sau Colón, așa cum prefera să fie cunoscut, a dobândit o cunoaștere foarte bună a Mării Mediterane în calitate de marinar și s-a consacrat ca și cartograf. La vârsta de 25 de ani, s-a stabilit în Portugalia, s-a căsătorit cu o portugheză, și a trăit o vreme în nou-descoperita Madeira, pe ale cărei țărmuri el va fi găsit adesea lemne aflate în derivă sau plante dintr-una din țările misterioase din vest. Din Madeira și Portugalia el a navigat în Africa și în Anglia, unde marinarii i-au vorbit despre Meleagul-Nou-Descoperit, în Irlanda și Islanda, unde a auzit din nou despre pământurile din Vest. Începând cu anul 1480, Columb a devenit fascinat de ideea explorării Vestului, devenind convins nu doar de faptul că va descoperi acolo un nou pământ, ci chiar că va descoperi o Lume Nouă, Ierusalimul cel Pământesc. Având un caracter instabil, uneori la limita nebuniei, acest om de origine evreiască s-a simțit ca un  Mesia ales de Dumnezeu pentru a descoperi o Lume Nouă. În aceasta, el a fost ghidat de o profeție din cartea lui Isaia, capitolul 11, versetele 10-12, unde este scris:

„Și în vremea aceea, Mlădița cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile și sălașul Ei va fi plin de slavă. În ziua aceea, Domnul va ridica din nou mâna Sa ca să răscumpere rămășița poporului Său dintre robii din Asiria și din Egipt, din Patros, din Etiopia, din Elam, din Babilon, din Hamat și din insulele mării. El va ridica steag pentru neamuri și va aduna pe cei risipiți ai lui Israel și va strânge la un loc pe cei împrăștiați ai lui Iuda, din cele patru colțuri ale pământului.”

Mai mult decât atât, Columb a fost inspirat de numeroase scrieri și tradiții, dintre care unele datau din Grecia antică. În afară de cele mai vechi dintre acestea, era legenda, bine-cunoscută în sec. VI, a irlandezului Sf. Brendan Navigatorul, care călătorise până într-un ținut din Vest, peste Atlantic, la intrarea în Paradisul pământesc. Acest pământ fusese numit „Brazilia”, însemnând în limba galică „insula cea mare”. În al doilea rând, Columb cunoștea foarte bine, încă din Portugalia, legenda Antiliei, Insula celor Șapte Orașe, unde ar fi fugit șapte episcopi după invazia maurilor din 711. În al treilea rând, în Anul Domnului 1492 (anul simbolic 7000 de la crearea lumii, pe care Columb nu l-a înțeles simbolic, ci literal), recucerirea Peninsulei Iberice a fost finalizată și mulți urmăreau să continue această recucerire prin ocuparea Ierusalimului și astfel să înceapă al optulea și ultimul mileniu, în care lumea avea să-și găsească sfârșitul.

Într-adevăr, în 1492, cel dintâi an al celui de-al optulea mileniu, Columb a plecat în căutarea „Lumii celei Noi”, descoperind ceea ce noi numim acum Indiile de Vest. În 1493-1494, el s-a întors acolo cu șapte vase și peste o mie de coloniști. Columb era convins că în aceste insule găsise nu numai Antilia, Insula celor Șapte Orașe, ci și „Cipango” (Japonia) și India. Din cauza acestor erori, denumirea „Indiile de Vest” a fost atribuită acestor insule, cuvântul „indieni” a fost folosit pentru a desemna toți locuitorii nativi din cele două Americi și Indiile de Vest sunt cunoscute, de asemenea, sub numele de „Antile”. În a treia expediție, în 1498, Columb a descoperit America de Sud. Găsind un golf imens de apă proaspătă la gura fluviului Orinoco, el a decis că acesta este unul dintre cele patru râuri care circulă în Paradis, așa cum este descris în cartea Facerea: „Și din Eden ieșea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărțea în patru brațe. Numele unuia era Fison. Acesta înconjoară toată țara Havila, în care se află aur.” (Facerea 2, 10-11). Întorcându-se în Spania, din anul 1500 Columb a devenit din ce în ce mai obsedat de găsirea acestui Paradis, Ierusalimul Pământesc, a cărui descoperire avea să fie urmată de sfârșitul lumii. În 1502, el a plecat într-o a patra expediție, căutând un pasaj inexistent prin ceea ce numim acum Panama spre ceea ce „se afla” dincolo de ea: Paradisul. În 1504, Columb avea să se întoarcă, extenuat și dezamăgit crunt, fără a fi găsit Paradisul. Coloniștii care plecaseră cu el s-au revoltat împotriva lui, găsind aur în cantități insuficiente, ucigându-i și exploatându-i pe primitivii indieni. Columb nu a mai trăit ca să apuce numele său: Cristofor Colón, colonistul Purtător-de-Hristos.

Cu toate că el nu s-a născut în Portugalia, Columb ilustrează tragedia istorică a acestei țări, care constituie rezultatul unui număr de factori specifici. În primul rând, ca urmare a pierderii credinței creștin-ortodoxe, Portugalia L-a pierdut pe Duhul Sfânt, Care fusese adus pe teritoriul portughez de Sf. Ap. Iacov. În al doilea rând, ambițiile Portugaliei au fost zădărnicite timp de secole de jugul musulman. Și, în al treilea rând, poziția ei geografică se afla la extremitățile Europei, astfel încât ea a privit mereu curioasă Soarele care apunea peste misteriosul ocean Atlantic, sursa atât de multor legende. Și nu cea din urmă dintre aceste legende era aceea că Vechea Credință a Portugaliei avea să fie găsită dincolo de el, printre cei șapte episcopi din Insula celor Șapte Orașe. Concepția națională și totodată idealul spiritual al sufletului Portugaliei, un suflet călător încă din timpul Sf. Ap. Iacov, a fost fructificată în sec. XV, când a generat o căutare a Duhului Sfânt, a Ierusalimului, a Paradisului. Privată de orientarea spirituală și fără îndrumare, ea a confundat realitățile pământești cu cele cerești, iar cei care au pornit în călătorie nu au găsit Paradisul, ci aur, putere și ținuturile unor oameni primitivi. Ei nu au găsit Ierusalimul, ci Babilonul, eu nu au găsit un Imperiu al spiritului, așa cum li-l descrisese odată marele sfânt, Martin de Braga, ci un Imperiu al pământului.

Numai această otravă poate explica de ce, după două secole de exploatări eroice între 1384 și 1580, Portugalia a intrat într-un declin rapid. Portugalia nu L-a găsit pe Duhul Sfânt, ci a găsit aur, putere și pământ, Portugalia nu le-a găsit pe cele spirituale, ci pe cele materiale, și astfel și-a uitat și abandonat sufletul călător, trădându-și idealul și esența ei de natură spirituală, pelerinajul ei ceresc transformându-se într-un banal atașament pământesc. Portugalia a încetat să progreseze, a încetat să lucreze asupra sa, pierzându-și ideea măreață, destinul spiritual și discernământul, și s-a micșorat, devenind națiunea uitată a Europei.

Și, în prezent, toate acestea sunt amintite nu doar de cuvântul portughez „saudade”, însemnând dorința nostalgică și dorul chinuitor al unor oameni al căror suflet călător este captiv între pământ și cer fără Duhul Sfânt, ci și de obsedanta și melancolica dorință după muzica tradițională portugheză, muzica „fado”. Și totuși noi credem că, atunci când sufletul portughezilor se va trezi la vechea lui credință, atunci mărețe vor fi isprăvile pelerinajului său pe măsură ce ei vor găsi din nou credința Sf. Ap. Iacov și a celor șapte episcopi ai Insulei celor Șapte Orașe.

 Toți sfinții pământului portughez, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!  

Traducere din engleză: Ștefan MANOILESCU

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Portugalia / Португалия, Viaţa Bisericii / Церковная Жизнь și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Scrie un comentariu sau o impresie la acest subiect:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s