Viaţa cuvioasei Maria Egipteanca


ImagineBiserica Ortodoxă o cinsteşte pe  Sfânta Maria Egipteanca la 1 aprilie, dar şi în Duminica a V-a din Postul Mare. Sfânta Maria Egipteanca, născută în Egipt (445), a părăsit la 12 ani casa părintească şi a trăit timp de 17 ani în desfrânări. Împinsă de patimă, a plecat la Ierusalim, la vârsta de 29 de ani, cu o corabie cu mulţi bărbaţi care mergeau la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Dorind să intre în biserică, o putere nevăzută a împiedicat-o. Însă după ce a promis la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că se va pocăi, Fecioara Maria i-a îngăduit. A doua zi, povăţuită de Maica Domnului, a trecut Iordanul, la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, unde s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, retrăgându-se apoi în pustie pentru 47 de ani.

 În cele ce urmează vă prezentăm viaţa Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Cuprinsă în paginile Triodului, Viața Sfintei Maria Egipteanca se citește integral la Privegherea Canonului Sfântului Andrei Criteanul din Săptămâna a V-a a Sfântului și Marelui Post.

 __________________________

Bun lucru este a ascunde taina împăra­tului și slăvit lucru a propovădui faptele lui Dumnezeu. Așa a spus îngerul către Tobie după minunata recăpătare a vede­rii, căci îi orbiseră ochii, și după ace­le primejdii prin care a trecut și din care a fost izbăvit pentru evlavia ce avea. A nu păzi taina împă­ratu­lui este primejdios și vătămător, iar a ascunde sub tăcere faptele minu­nate ale lui Dum­nezeu, aduce primejdie sufletului.

Pentru aceea și eu, cuprins de frica de a tăcea faptele lui Dumnezeu și temându­-mă de pri­mej­dia ce stătea atârnată dea­supra slugii care a îngropat în pământ ta­lantul luat de la stăpân, fără să scoată vre­un folos din el, nu voi tăcea deloc povestirea sfântă care a ajuns până la mine.

Nimeni să nu pună la îndoială cele au­zite de mine, alcătuitorul acestei scrieri, și nici să creadă că povestesc ceva care depășește adevărul, sau să se mire de măreția celor în­tâm­plate. Departe de mine gândul să mint sau să falsific istorisirea, în care Dumnezeu este pomenit. Nu mi se pare că este lucru binecuvântat să se cu­gete lucruri mici și nevrednice cu privire la măreția Cuvântului lui Dumnezeu întru­pat și să se pună la îndoială cu­vintele ce­lor care vorbesc despre măreția Lui. Dar dacă se află unii care la citirea cărții de față sunt oarecum izbiți de minunăția povestirii și nu vo­iesc cu ușurință să crea­dă, și cu aceia Dum­nezeu să fie milostiv, căci ei, uitându-se la slă­biciunea firii ome­nești, socotesc cu nepu­tință de primit ce­le spuse în chip minunat despre oameni.

Încep deci această povestire. Cele isto­risite s-au petrecut în vremea noastră și ni le-a povestit un sfințit bărbat, învățat din copilărie să spunăși să facă cele dum­nezeiești. Dar să nu atragă spre necredință pe cititori nici gândul că este cu ne­putință să se întâmple o minune ca aceasta în vre­mea noastră. Harul Tatălui, după cum a în­vățat Solomon, trece din neam în neam în su­fletele cuvioase și face prieteni ai lui Dumnezeu și profeți.

Este însă timpul să încep acea sfântă istorisire.

 *

În una din mănăstirile din Palestina era un bărbat împodobit în viațăși în cuvânt, crescut din pruncie în moravurile și fap­tele cele călu­gărești. Numele acestui băr­bat era Zosima. Să nu socotească cineva, după nume, că vorbesc despre acel Zosi­ma, osândit odinioară ca eretic din pricina învățăturii sale. Altul este acesta și altul celălalt, iar deosebirea între cei doi este mare, cu toate că amândoi au avut același nume.

Acest Zosima era drept credincios și dintru început a trăit ca monah în una din mănăstirile zidite în vechime în Palestina. Râvnă avea pen­tru orice fel de nevoință pustniceascăși a ajuns destoinic în orice fel de închinare. Nu numai că a păzit toată rânduiala predată de cei care s-au nevoit spre o astfel de luptă, dar și el însuși a iz­vodit încă alte multe nevoințe, prin care căuta să supună trupul duhului. Iar ținta nu și-a greșit-o. Și într-adevăr bătrânul a ajuns atât de vestit în cele duhovnicești, încât adeseori mulți din mo­nahii din mănăs­tirile învecinate, ba chiar și din cele în­depărtate, veneau la el ca să fie povățu­iți în ce privește închinarea. Cu toate că bătrânul avea o astfel de viețuire, totuși niciodată n-a trecut cu vederea studiul cu­vintelor dumne­ze­iești, nici când se culca, nici când se scula, nici când ținea în mâini lucrul său, din care-și ago­nisea hrana. Iar dacă vrei să afli despre hrana gustată de el, îți voi spune că un singur lucru avea el care nu se poate ține ascuns și nici nu se putea termina, anume cântarea neîntre­ruptă a psalmilor și studiul neîncetat al cuvintelor sfinte.

Se spune că bătrânul a fost de multe ori în­vred­nicit cu vedenii dumnezeiești, fiind ilu­mi­nat de Dumnezeu. Căci, după cum a spus Domnul, cei care-și curățesc trupul și sunt pururea ve­ghetori prin privirea trează a sufletului lor văd vedeniile dum­nezeiești ale iluminării și primesc de aici arvuna binelui ce nu se ia de la ei.

Zosima zicea că din pântecele maicii sa­le, ca să spun așa, a fost dat în această mănăstire; iar aici și-a îndeplinit pustni­ceasca sa cale până la al cincizeci și treilea an al vieții. După aceasta însă, după spu­sele sale, a fost tulburat de gândul că ar fi întru toate desăvârșit și că n-a avut ne­voie săînvețe ceva de la altul. Și după mărturisirea sa gândea întru sine astfel:

«Se află, oare, vreun monah pe pământ, care poate să mă învețe un chip nou de pustnicie, pe care să nu-l cunosc și nu l-am făcut, sau să fie în stare să mă ajute cu ceva? Se găsește, oare, vreun bărbat, din cei care trăiesc înțelepțește în pus­tie, care să măîntreacăîn ce privește fapta și con­templația?».

Pe când spunea bătrânul acestea, i s-a arătat cineva și i-a spus: «Zosima, bine te-ai nevoit, atât cât era cu putință unui om, și bine ai dus la capăt pustnicescul drum. De altfel, nu este ni­meni între oameni, care să fie desăvârșit. Dar lupta ce-ți stăîn față este mai mare decât cea dusă până acum, deși n-o cunoști. Ca săștii însă că sunt încăși multe alte căi spre mântuire, ieși, întoc­mai ca și A­vraam, acel vrednic de respect între pa­triarhi, din pământul neamului tău și din casa părintelui tău și du-te la mănăstirea ce se află lângă râul Iordanului».

 *

 Îndată bătrânul, ascultând de poruncă, a ieșit din mănăstirea în care din pruncie viețuise monahicește și ajungând la Ior­danul cel între râuri sfânt, a fost condus de cel ce i-a poruncit în acea mănăstire, în care Dumnezeu a hotărât să fie. Bătând cu mâna în poarta mănăstirii, i-a ieșit întru întâmpinare mai întâi monahul însărcinat cu paza porții. Portarul l-a dus la stareț. Iar el, când l-a văzut cu haina și chipul cu­vioșiei și că-i face metania obișnuită mo­nahilor, după ce i-a dat binecuvântarea, l-a întrebat:

«De unde vii, frate? Pentru care pricină ai venit la noi, niște sărmani călugări?».

«Să spun de unde am venit, a răspuns Zosima, nu mi-i de folos; dar pentru fo­losință am venit, Părinte! Am auzit des­pre voi slăvite și vrednice de laudă lu­cruri, cu putință să apropie sufletul de Hristos, Dumnezeul nostru».

«Dumnezeu, frate, a zis către el starețul, sin­gurul care vindecă neputința omeneas­că, El Însuși și pe tine și pe noi ne va în­văța dum­nezeieștile Sale voi și ne va în­druma să facem cele ce se cuvine. Omul nu poate fi de folos omului, decât numai să ia aminte fiecare tot­deauna de sine și să lucreze cu minte trează ceea ce trebuie, dobândind ajutor în cele ce facem pe Dum­nezeu. Dar dacă, după cum ai spus, dra­gostea lui Dumnezeu te-a mânat să ne vezi pe noi, smeriți călugări, atunci rămâi cu noi, dacă pentru aceasta ai venit. Iar Păs­torul cel Bun, Care Și-a dat sufletul pentru mântuirea noastrăși cheamă oile Lui pe nume ne va hrăni pe noi toți prin ha­rul Domnului».

Acestea a spus starețul către Zosima; iar el a făcut iarăși metanie și a cerut bi­necuvântare; și după ce a răspuns: „A­min“, a rămas în acea mănăstire.

 *

 Zosima a văzut pe călugări strălucind în fapte și în contemplație slujind Domnu­lui. Cântarea era necontenită, privegherea tot timpul nopții, iar în mâini aveau neîn­trerupt lucrul și în gură psalmi. Cuvânt deșert nu era printre ei. Grija de lucru­rile lumești nu se afla la aceia. Veniturile ce se socotesc și se adunăîn fiecare an, și grijile cu privire la viață, griji care au în vedere un câștig bănesc, nici cu numele nu erau cunoscute de ei. Ci un singur lucru și cel dintâi era cel râvnit de toți, anu­me că fiecare din ei să fie mort cu trupul, după cum au și murit o datăși nu mai tră­iesc pentru lume și pentru toate cele din lume. Hrană neterminată aveau cuvintele de Dumnezeu insuflate. Hrăneau însă, și trupul, dar numai cu cele de trebuință, cu pâine și apă, pe cât era fiecare înflăcărat de dumnezeiasca dragoste.

Văzându-le pe acestea Zosima, după cum în­suși și-a spus, se întărea foarte mult sufle­tește, pășind înainte spre desăvârșirea ce-i stătea în față și găsind împreună-lucrători care să lucreze în chip bun paradisul dumnezeiesc.

 *

 După ce-au trecut multe zile, s-a apro­piat timpul în care s-a predat creștinilor să se să­vârșească Sfântul și Marele Post. Atunci mo­nahii se curățeau mai dinainte pentru dumne­zeiasca patimăși pentru în­chinarea Învierii lui Hristos. Porțile mă­năstirii nu erau deschise nicio­­dată, ci în­cuiate totdeauna pentru a face mo­nahilor netulburată nevoința pustnicească. Nici nu era voie să se deschidă porțile, afară numai dacă vreun monah ieșea pentru vreo mare tre­buință. Locul era pustiu, iar celor mai mulți dintre monahii din vecini nu numai greu de străbătut, dar și necunoscut.

În mănăstire se păstra din vechime o rân­duială. Socotesc că din pricina acestei rân­duieli Dumnezeu a adus pe Zosima la acea mănăstire. Care este rânduiala și cum se păzea, voi spune aici.

În Duminica ce s-a obișnuit să se nu­meascăîntâia din săptămânile Postului Mare, se să­vâr­șea Sfânta Liturghie ca de obicei și fiecare se împărtășea cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine și mâncau puțin, după cum era obiceiul. După aceasta se strângeau toți în bisericăși fă­cându-se îndelungată rugăciune și multe me­tanii, călugării se îmbrățișau cu sărutare unii pe alții, sărutau și pe stareț, făcându-i metanie, și se rugau să le dea binecuvântarea, care să le fie de ajutor și de sfătuire în nevoințele ce le stăteau înainte.

După ce se săvârșeau acestea, se deschi­deau porțile mănăstirii și ieșeau toți din mănăstire cântând cu dulce voce: «Dom­nul este luminarea mea și Mântuitorul meu de cine mă voi teme? Domnul este apără­torul vieții mele, de cine mă voi înfrico­șa?»și celelalte stihuri ale psalmului. Ei lăsau de multe ori un paznic sau doi paz­nici la mănăstire; nu ca să păzească ave­rea ce se afla înăuntru, căci călugării nu aveau ceva care ar fi putut fi luat de hoți, dar ca să nu lase biserica fără slujbă dumnezeiască.

Fiecare își lua de ale mâncării, după cum putea și după cum voia. Unul lua cu sine pâine pe mă­sura trebuinței trupului, altul, smochine; altul, finice; altul, legume us­cate muiate în apă; altul, nimic, ci numai trupul lui și rasa, cu care era îm­brăcat, se hrănea, de câte ori firea îl silea, cu ierbu­rile ce cresc în pustie. Și era păzită această rânduialăși lege cu sfințenie de fiecare din ei, de a nu ști unul de altul, cum se în­frâneazăși pe­trece celălalt. Îndată ce tre­ceau Iordanul se des­părțeau unii de alții. Pustiul era mare și nici unul nu se întâlnea cu altul. Dar și dacă unul din ei vedea din depărtare venind pe altul spre el, se abă­tea din drum și se ducea în altă parte. Trăia pentru el și pentru Dumnezeu, cân­tând neîntre­rupt psalmi și gustând din hra­na pe care o avea la îndemână.

Petrecând astfel toate zilele postului, se întor­ceau la mănăstire în duminica dina­intea săr­bă­torii de viață făcătoarei Învieri a Mântuitorului, duminică, pe care Biserica a primit-o să se prăz­nuiască cu stâlpări. Atunci se întorcea fiecare având rod al os­tenelilor sale conștiința sa, care cunoștea cum a lucrat și semințele căror osteneli a adunat. Și nimeni nu întreba deloc pe ce­lălalt cum sau în ce chip a purtat lupta ce i-a stat în față.

Aceasta era rânduiala mănăstirii și ea se în­deplinea în chip desăvârșit. Fiecare din­tre ei, când era în pustie, lupta cu sine în­suși sub în­drumarea lui Dumnezeu, fără să caute să placă oamenilor și nici să arate că se înfrânează. Căci cele ce se fac de dragul oamenilor și cele ce se săvârșesc pentru a plăcea oamenilor nu se poate spune că aduc vreun folos celui ce le să­vârșește, ci dimpotrivă mare pagubă.

 *

Atunci Zosima, potrivit obișnuitei orân­duieli a mănăstirii, a trecut Iordanul, du­când cu sine puține ale mân­cării pentru nevoia trupului și rasa, cu care era îmbră­cat. Canonul său de rugăciune și-l îndepli­nea străbătând pustia; iar când trebuința trupului o cerea, gusta ceva.

Noaptea dormea întinzându-se puțin la pământ; se bucura de puțintel somn, acolo unde îl apuca seara. Dis-de-dimineațăîncepea din nou să meargă, având tot­deauna locuri aspre pentru mers. Și avea dorința, după cum spunea, să pătrundăîn adâncul pustiei, cu nădejdea să găseas­că vreun părinte locuind în ea, în stare să-l ducă spre ceea ce dorea. Și își conti­nua drumul cu sârguință, ca și cum ar fi zorit spre o locuință cunoscutăși faimoasă. A mers așa cale de două­zeci de zile. Când a venit vremea amiezii s-a oprit puțin din mers și, privind către răsărit, și-a făcut obișnuita rugăciune. Căci obișnuia la hotă­râte ceasuri ale zilei să-și întrerupă anevoiosul mers și să se odihnească puțin, stând în picioare, ca să cânte psalmi și să facă metanii. Așa își făcea el rugăciunea.

 *

 Dar pe când cânta psalmi și privea la cer, cu o neîntreruptă privire, vede din colina din dreapta locului în care sta și se ruga, pe la ceasul două­sprezece, ivindu-se o um­bră ca un trup de om. Mai întâi s-a speriat și tremura din tot trupul, bănuind că vede o nălucire diavolească. După ce a făcut semnul crucii și a dat la o parte frica, căci rugăciunea i se terminase, și-a în­tors privirile și văzu într-adevăr pe cineva mergând spre mia­zăzi. Vedenia era cu tru­pul gol, neagră la trup, înnegrită ca din pricina arșiței soarelui; părul capului îi era alb ca lâna, dar și acesta puțin, încât nu trecea mai jos de grumazul trupului. Când a văzut asta Zosima, s-a făcut de bucurie ca o floare; și vesel de minunăția priveliștii, a început să alerge spre locul spre care se zorea și vedenia. Cu nespusă bucurie se bucura, căci în toată scurgerea acelor zile n-a putut să vadă chip ome­nesc, de animal sau de zburătoare, chip sau umbră pământească, sau umbra vre­unei viețui­toare. Căuta deci să cunoască cine este vedenia și din ce loc, pentru că nădăjduia că va vedea mari lucruri.

Vedenia însă, când a înțeles că Zosima vine de departe spre ea, a început să fugăși să alerge spre adâncul pustiei. Zosima, ca și cum și-ar fi uitat de bătrânețe, ba, în­că, neținând seamă nici de oboseala dru­mului, se îndrepta zorindu-se să ajungă pe cel ce fugea. Unul urmărea, celălalt era urmărit. Mersul lui Zosima, însă, era mai iute și, încetul cu încetul, a ajuns mai a­proape de cel ce alerga. Când s-a apropiat, încât putea să i se audăși vocea, a început Zosima să strige și să dea drumul cu lacrimi la astfel de strigăte:

„Pentru ce fugi de mine, un bătrân și un pă­cătos? Așteaptă-mă, robule al lui Dumnezeu, orice ai fi, pentru numele lui Dum­nezeu, pentru care locuiești în această pus­tie. Așteaptă-mă pe mine, neputinciosul și nevrednicul, pentru nă­dejdea pe care o ai în schimbul ostenelii tale. Stai și roa­gă-te și binecuvântează pe bătrân, pen­tru Dumnezeu, Căruia nu i-a fost scârbă de ni­meni niciodată!».

Pe când Zosima înlăcrimat spunea aces­te cu­vinte, alergau amândoi spre un loc care avea înfățișarea unui pârâu uscat. Îmi dau cu părerea însă că acolo n-a fost niciodată pârâu, pentru că nu avea cum să fie pârâu în acel loc, ci că locul a dobândit de la natură o astfel de înfățișare.

 *

După ce-au ajuns amândoi la locul mai sus pomenit, făptura omenească ce fugea înaintea lui s-a coborât în vale și s-a urcat pe malul ce­lălalt. Dar Zosima, obosit și nemaiputând să fugă, a stat pe celălalt mal al locului cu înfățișarea de pârâu. Și a adăugat lacrimi la lacrimi și plânsete la plânsete, încât tânguirile lui puteau să ajun­gă până departe. Atunci arătarea trupeas­că de pe celălalt mal a dat drumul unor astfel de cuvinte:

«Părinte Zosima, pentru Domnul, iar­tă-mă, dar nu pot să mă întorc și să mă arăt în fața ta astfel. Sunt femeie și, după cum vezi, goală, iar rușinea trupului meu o am neacoperită. Dar dacă voiești cu tot dinadinsul să dăruiești binecu­vân­tare unei femei păcătoase, aruncă-mi rasa cu care ești îmbrăcat, ca să-mi ascund cu ea ne­putința femeiascăși să măîntorc spre ti­ne și să primesc binecuvântările tale».

Atunci cutremur și rătăcire a minții a cuprins pe Zosima după cum spunea, când a auzit că-l chema pe nume. Căci bărbatul, fiind pătrunzător la minte și preaînțelept în cele dumnezeiești, cunoș­tea că dacă acea făptură n-ar fi fost lumi­nată de harul profetic, negreșit că nu l-ar fi chemat pe nume pe el, pe care nicio­dată nu l-a văzut și despre care niciodată n-a auzit.

Cu grabă deci a îndeplinit ce i s-a po­runcit; și, dezbrăcând haina veche și ruptă ce-o avea, i-a aruncat-o stând întors cu spatele. Iar ea a luat-o și și-a acoperit unele părți ale trupului, care trebuiau să fie acoperite mai mult decât altele.

După aceasta se întoarse spre Zosima și-i zise: «Ce ți-a venit în minte, Părinte Zosima, de a vedea pe o femeie păcătoasă? Ce vrei să afli de la mine sau să vezi la mine, de nu ai pregetat să te obosești atât de mult?».

Zosima, închinându-și genunchii la pă­mânt, cerea să fie binecuvântat după obi­cei, iar ei îi făcea metanie. Și amândoi se mișcau spre pă­mânt, fiecare cerând să fie binecuvântat de celă­lalt. Nimic altceva nu se putea auzi de la amândoi decât: «Bine­cuvintează».

După multă trecere de vreme, a spus fe­meia către Zosima: „Părinte Zosima, ție ți se cuvine să bine­cuvântezi și să te rogi pentru mine, căci tu ești cinstit cu vrednicia preoției; tu de multe ori ai săvârșit dumnezeieștile Taine“.

Cuvintele acestea l-au aruncat pe Zo­sima în mai mare frică și neliniște. Bătrâ­nul tremura, era plin de sudoare și suspi­na, iar glasul i se tăia. Și grăi cu răsu­flare greoaie și întreruptă:

«Este lămurit, duhovnicească Maică, din felul de viață chiar, că te-ai apropiat de Dumnezeu și căîn cea mai mare parte ai murit pentru lume. Dar mult mai lămurit este harul dat ție, pentru că m-ai chemat pe nume și m-ai numit preot, pe mine pe care niciodată nu m-ai văzut. Dar pentru că harul nu se cunoaște din vredniciile pe care le are cineva, ci este obișnuit să fie cunoscut din darurile sufletești, pentru aceea, pentru Domnul binecuvântează-măși roagă-te pentru mine, care am nevoie de ajutorul tău». Supunându-se deci stăruinței bătrânu­lui, fe­meia a zis: «Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care se îngri­jește de mântuirea oamenilor și a su­fletelor!». Și după ce a zis Zosima: «Amin», s-au scu­lat amândoi din genunchi, iar femeia a zis bătrânului:

«Pentru care pricină, omule, ai veni la mine păcătoasa? Pentru care pricină ai venit să vezi o femeie lipsită de orice vir­tute? Afară numai dacă harul Sfântului Duh nu te-a călăuzit să înde­pli­nești cu timpul vreo slujbă de trebuință trupului meu. Spune-mi cum viețuiesc creștinii as­tăzi? Cum cârmuiesc împărații? Cum este păstrată Biserica?».

«În puține cuvinte, maică, a spus Zo­sima către ea, prin rugăciunile tale cuvi­oase, Hristos a dăruit tuturor pace sta­tornică. Dar primește rugăciunea nevred­nică a bătrânului și roagă-te pentru toată lumea și pentru mine păcătosul, pentru ca să nu-mi fie fără rod întinderea pus­tiului acestuia».

«Ţie ți se cuvine, Părinte Zosima, i-a răs­puns ea, să te rogi pentru mine și pentru toți, căci după cum ai spus, ai vrednicia preoțeascăși spre aceasta ai fost rânduit. Dar pentru că datori sun­tem să facem as­cultare, voi îndeplini cu dragă inimă porunca».

După ce a spus acestea, s-a întors către răsărit și, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâi­nile, a început să se roage în șoaptă. Glasul ei nu se auzea lămurit, așa că Zosima n-a putut săîn­țeleagă nimic din rugăciunea ei. El stătea, după cum spunea, cu privirile aplecate la pământ, tre­murând, fără să rostească ceva. Zosima s-a jurat, luând pe Dumnezeu martor de cele spuse, că ridicându-și puțin ochii de la pământ, a văzut-o în timpul rugăciunii ei înălțată cu un cot de la pământ, încât se ruga stând în văzduh. Când a văzut a­ceasta l-a cuprins mai mare frica și puter­nică neliniște; nu îndrăznea să rostească ceva, ci spunea numai în el însuși: «Doam­ne miluiește!». În timp ce bătrânul sta la pământ, un gând de sminteală i-a trecut prin minte. Oare, nu cumva este un duh rău și se face că se roagă?

După ce femeia și-a terminat rugăciunea s-a întors, a ridicat pe călugăr și a zis:

„Pentru ce, părinte, te tulbură gândurile și te smintești cu privire la mine, că sunt duh și că mă prefac că mă rog? Fii de­plin încredințat, omule, că femeie păcă­toasă sunt și am fost de altfel în­tărită cu Sfântul Botez. Nu sunt duh, ci pământ și țărânăși, într-un cuvânt, trup care n-a gândit nimic duhovnicesc“.

Spunând acestea și-a pecetluit cu sem­nul crucii fruntea, ochii, buzele și pieptul, zicând astfel:

„Dumnezeu, Părinte Zosima, să ne izbă­vească de cel rău și de lanțurile lui, căci mare este puterea diavolului împotriva noastră“.

Când bătrânul a auzit și a văzut acestea, s-a aruncat la pământ și a cuprins cu mâi­nile picioa­rele ei, spunând cu lacrimi: Te jur, în numele lui Hristos, Dumne­zeul nostru, Care S-a născut din Fecioara, pentru Care goliciunea aceasta o porți, pentru Care ți-ai istovit trupul acesta, să nu as­cunzi nimic robului tău, cine ești, de unde, de când și în ce chip ai locuit în pus­tia aceasta? Nimic să nu ascunzi din fap­tele tale, ci pe toate să le dezvălui, ca să faci cunoscută slava lui Dumnezeu. Căci după cum este scris, ce folos are în­țe­lepciunea ascunsă și comoara îngropat­ă? Spune-mi toate, pentru Domnul. Nu mi le vei spune pentru laudă sau pentru fală, ci ca să mă înştiințezi pe mine, păcătosul și nevred­nicul. Cred în Dum­nezeu pentru Care trăiești și ai viețuit, că pentru aceasta am fost călăuzit în pustiul acesta, ca Domnul să facă fap­tele tale cu­noscute. Nu este în puterea noastră a ne împo­trivi judecăților lui Dumnezeu. Căci dacă n-ar fi fost bine plăcut lui Hristos Dumnezeul nostru ca să fii cunoscută de mine, și să se știe cum te nevoiești, n-ar fi îngăduit să fii văzută de cineva și nici pe mine nu m-ar fi întărit să merg atâta cale, pe mine care niciodată n-am voit și nici n-am putut să ies din chilia mea“.

După ce Părintele Zosima a spus aces­tea, și mai multe altele, femeia l-a ridicat de la pământ și i-a spus: „Mă rușinez, părintele meu, să-ți spun rușinea faptelor mele. Iartă-mă, pentru Domnul. Dar de vreme ce ai văzut trupul meu gol, atunci să-ți dezgolesc și faptele mele, ca să cunoști de câtă rușine și neru­șinare este plin sufletul meu. Nu din pri­cina de a nu mă lăuda, după cum socoteai, n-am voit să-ți istorisesc faptele mele, căci cu ce am a mă lăuda eu, care am fost vas ales al diavolului? Știu însă că, dacă voi începe să-mi povestesc viața, vei fu­gi de mine, cum fuge cineva de șarpe și nu vei suferi să auzi cu urechile faptele nebune săvârșite de mine. ți le spun, fără să las ceva deoparte. Dar mai întâi, te jur, să nu încetezi de a te ruga pentru mine, ca să găsesc milă în ziua judecății“.

Și, în timp ce bătrânul lăcrima fără înce­tare, femeia a început istorisirea vieții ei grăind așa:

„Eu, frate, sunt de loc din Egipt. Pe când eram de doispre­zece ani și trăiau părinții mei, am le­pă­dat dragostea față de ei și m-am dus în Ale­xan­dria. Mi-e rușine să mă gândesc cum, de la început, mi-am stri­cat fecioria și cât de neîn­frâ­natăși nesăți­oasăîmi era patima împreunării. Dar este mai cinstit ca săți-o spun acum. Aceasta ți-o voi istorisi pe scurt, ca să cunoști fi­rea mea pătimașăși dorul meu după plă­ceri. Timp de mai bine de șaptesprezece ani, iartă-mă, i-am pe­trecut în dragoste publică, supusă fiind destră­bălării. Și pe adevăr mă jur, nu pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori vo­iau să-mi plătească. Acest chip, de a-mi satisface do­rința în dar, l-am născocit pentru că face să atrag luarea-aminte a cât mai mulți asupra mea. Iarăși, să nu crezi cumva că nu luam bani pentru că eram bogată. Nu, căci trăiam ca o cerșe­toare și adeseori torceam câlți. Aveam însă o poftă nesă­țioasăși-o dorință neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Acesta socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîn­cetat trupul.

Ducând deci o astfel de viață, văd într-o vară popor mult de bărbați din Libia și din Egipt aler­gând spre mare. Am întrebat pe unul care se afla atunci întâmplător lân­gă mine: „Unde se zoresc, oare, bărbații aceștia care aleargă?“. Acela mi-a răspuns: „Se duc cu toții la Ieru­salim, de sărbătoarea Înălțării cinsti­tei Cruci, care se prăznuiește peste puține zile“.

„Oare, nu mă vor lua și pe mine, i-am spus aceluia, dacă voi vrea să-i urmez?“

„Dacă ai bani de drum și de hrană, nu te îm­pie­­dică nimeni“. Într-adevăr, frate, i-am spus, n-am bani nici de drum și nici de hrană. Dar mă duc și eu și mă urc în una din corăbiile pe care le-au tocmit și mă vor hrăni, chiar dacă nu vor. Trup am și-l voi da în locul banilor de drum.

Pentru aceasta am voit să plec, să-ți cer ier­tare Părintele meu, pentru ca să am mai mulți îndrăgostiți la cheremul patimii mele. ți-am spus, Părinte Zosima, să nu mă silești să-ți spun ne­ru­șinarea mea. Mă cutremur. Știe Domnul că te pân­gă­resc și pe tine și văzduhul cu vorbele mele“.

Zosima, udând pământul cu lacrimi, i-a răspuns: „Spune, pentru Domnul, maica mea! Spune! Să nu întrerupi firul unei aseme­nea povestiri folositoare“. Iar ea, reluând istorisirea, a adăugat a­cestea:

„Așadar, acel tânăr a plecat râzând când a auzit nerușinarea cuvintelor mele. Eu însă, arun­când furca pe care o purtam, căci se întâmpla s-o port din când în când, am alergat la mare, acolo unde vedeam că se zoresc oamenii. Și, văzând pe câțiva tineri, cam zece la număr sau chiar mai mulți, ce stăteau pe țărm (bănuiesc că așteptau pe alți tovarăși de călătorie, căci cei care veni­seră înainte se urcaseră în corăbii) cu trupurile și miș­cările pline de viață și de putere și, pă­rân­du-mi-se îndes­tulători pentru scopul ce urmă­ream, am sărit cu nerușinare, după cum îmi era obi­ceiul, în mijlocul lor. Luați-mă și pe mi­ne, le-am spus, unde plecați și nu vă voi fi nefolosi­toare. După ce am spus și alte cuvinte mai neru­șinate, i-am pornit pe toți pe râs. Dar când au văzut stăruința mea în nerușinare, m-au luat și m-au dus în co­rabia pe care o aveau tocmită, căci în­tre timp au venit și aceia din pricina că­rora stăteau pe țărm. Din această clipă am început călătoria pe mare.

Iar cele ce-au urmat după aceasta, cum ți le voi istorisi, omule? Ce fel de limbă le va rosti sau ce auz va primi faptele să­vârșite în corabie, în timpul călătoriei? Cum îți voi povesti faptele pe care i-am silit să le facă nenorociții împotriva voin­ței lor? Nu există chip de destrăbălare, din cele ce se pot spune și din cele ce nu se pot spune, pentru care să nu fi fost în­vățătoare acelor nefericiți. Eu, părintele meu, mă minu­nez cum de n-a înghițit ma­rea destrăbălările mele. Cum de nu și-a deschis pământul gura și nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine care am prins în lanțuri atâtea suflete. Bănuiesc însă că Dum­ne­zeu caută pocăința mea, căci nu vrea moartea pă­că­tosului; El este înde­lung-răbdător și așteaptăîntoarcerea.

Cu astfel de sârguință am ajuns în Ieru­salim. Iar în zilele petrecute în oraș, înainte de sărbă­toare, am făcut fapte la fel cu celelalte, dar mai vârtos, și mai rele, căci n-am fost îndestulată cu tinerii pe care i-am avut pe mare și mi-au slujit pe cale, ci m-am folosit și de mulți alții, locuitori din Ierusalim și străini, strigându-i pen­tru același scop.

Când a sosit sfânta sărbătoare a Înălță­rii Crucii, eu umblam ca și mai înainte de colo-colo, ca să pescuiesc sufletele tine­rilor. Foarte de dimineață însă am văzut pe toți că aleargă la biserică. Am plecat și eu, alergând împreună cu cei care se grăbeau, și am ajuns odată cu ei în prid­vorul bisericii. Când a venit timpul dum­nezeieștii Înăl­țări, mă împingeam în mul­țime, silindu-mă să intru împreună cu po­porul. Și m-am apropiat eu, ticăloasa, cu multă trudă și năduf de ușa prin care se putea intra în biserică, unde se arăta lem­nul de viață făcător. Când însă am pășit pragul ușii, toți ceilalți au intrat neîmpie­dicați; pe mine însă m-a oprit o putere dumnezeiască, neîngă­duindu-mi să intru. Iarăși m-am împins; dar am fost respinsă și m-am văzut, din nou, stând sin­gurăîn pridvor. Socotind că din pricina slăbiciu­nii fe­meiești s-a întâmplat aceasta, m-am amestecat, iarăși, cu alții și mă sileam pe cât puteam, fă­cându-mi loc cu coatele, și mă împingeam. Dar m-am ostenit în zadar. Când nemernicul meu picior a călcat din nou pe prag, biserica a primit pe ceilalți fără să împiedice pe cineva, numai pe mine, nefericita, nu mă primea, ci o putere mare m-a împiedi­cat, întocmai ca o mul­țime orân­duită de ostași, căreia i s-a po­runcit să-mi închidă in­trarea. Și am rămas, iarăși, în pridvor.

După ce am făcut și am pătimit aceasta de trei și de patru ori, am obosit și nu mai aveam putere nici să măîmping, nici să măîndes, căci trupul meu ostenise foarte tare din pricina înghe­suielii. M-am întors deci am plecat și am stat în colțul curții bisericii. Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lem­nul de viață făcător. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că no­roiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea.

Am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul, scoțând suspine din adân­cul inimii mele. Pe când plângeam, văd deasupra locului în care stăteam că se afla icoana Preasfintei Năs­cătoare de Dumne­zeu și am zis, uitându-mă către ea cu sta­tornicie:

«Fecioară Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu că nu este cuvi­incios și binecuvântat ca eu, atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fe­cioarei, a celei cu­rate, care ai trupul și sufletul curat și ne­întinat. Este drept să fiu urâtă eu, pierduta, de tine, care ești curățenia, și să te dez­guști de mine. Dar de vreme ce, după cum am auzit, Dumnezeu pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om ca să cheme pe păcătoși la pocăință, ajută-mi mie sin­gura care n-am pe cineva într-ajutor. Po­runcește să mi se îngăduie să intru în bi­serică. Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care S-a răstignit Dumnezeul cel născut din tine, Care Și-a dat propriul Său Sânge preț de răscumpărare pentru mine. Porun­cește, Stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumne­zeieștii închinări a Crucii. Dum­nezeului născut din tine te dau che­zășui­toare, că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare ru­șinoa­să, iar după ce voi vedea lemnul Crucii Fi­ului tău mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu, ca o chezășuitoare a mântuirii mele, mă vei po­vățui și mă vei îndruma».

După ce am spus acestea, am căpătat, prin ardoarea credinței, un fel de încredințare și, având deplină nădejde în miloste­nia Născă­toarei de Dumnezeu, m-am miș­cat din locul unde am stat și mi-am făcut rugăciunea. Am venit, iarăși, și m-am ames­tecat cu cei care intrau. Nu mai era ni­meni care să mă dea îndărăt, nimeni care să mă împiedice să mă apro­pii de ușa prin care am intrat în biserică. Frică m-a cu­prins și mirare; eram cu totul zdruncinată și tremuram. Când am ajuns la ușa ce până atunci era sigilată pentru mine, toată puterea care la început m-a împiedicat îmi înlesnea acum dinainte intrarea. Astfel, am in­trat fără osteneală și am ajuns înă­untrul celor sfinte. Am fost învrednicită cu vederea făcă­toarei de viață Cruci, am văzut Tainele lui Dum­nezeu și eram gata să primesc pocăința. După ce eu, nenoro­cita, m-am aruncat la pământ și m-am în­chinat acelui loc sfânt, am alergat ieșind, zo­rindu-mă spre che­zășuitoarea mea.

Când am ajuns în acel loc în care a fost sub­scris zapisul făgăduinței, mi-am plecat genunchii înaintea pururea Fecioarei și Născătoarei de Dum­­nezeu și am spus aceste cuvinte:

«Tu, Stăpână preabună, ți-ai arătat față de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugăciunile unei nevrednice. Am văzut slava pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduți. Slava lui Dumne­zeu care primește prin tine po­căința păcă­toșilor! Dar ce voi gândi mai mult, sau ce voi rosti eu, păcătoasa? Este timpul, Stă­până, să fie îndeplinită făgăduința pe care am făcut-o. Îndru­mează-mă, acum, unde poruncești. Fii, acum, învățătoarea mântui­rii mele, povă­țuindu-mă pe calea care duce la pocăință».

Și, zicând acestea, am auzit din depărtare strigând: «Dacă vei trece Iordanul, bună odihnă vei găsi». Ascultând această voce, și fiind încre­dințată că aceasta pentru mine s-a întâmplat, am strigat cu lacrimi și am zis Născătoarei de Dum­nezeu: «Stăpână, Stăpână, nu mă părăsi».

După ce am strigat acestea, am ieșit din curtea bisericii.

Când am ieșit, un om m-a văzut și mi-a dat trei monede, zicându-mi: „Primește-le pe acestea, maică». Le-am luat, am cum­părat cu ele trei pâini și le-am socotit drept pâini ale binecuvântării. Și am întrebat pe negustorul care mi-a vândut pâi­nile: «Care este, omule, calea care duce la Iordan?». Aflând poarta orașului care duce spre părțile acelea, am ieșit alergând și mergeam lăcrimând. Din întrebare în întrebare am ajuns. După ce am mers toată ziua, căci era pe la ceasurile nouă dimineață, după cât bănuiesc, când am văzut Crucea, am ajuns pe la apusul soarelui la bi­serica Sfân­tului Ioan Botezătorul care se afla ală­turi de Iordan. Închinându-mă mai întâi în bi­serică, m-am coborât îndată la Iordan și mi-am spălat fața și mâinile cu apa aceea sfântă. După aceea, m-am împărtășit în bi­serica Înaintemer­gătorului cu preacura­tele și de viață făcătoarele Taine. Am mân­cat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan și m-am culcat noaptea pe pământ. A doua zi de dimineață am trecut pe ma­lul celălalt cu o mică barcă pe care am găsit-o acolo. Și iarăși m-am rugat de îndru­mătoarea mea să mă călăuzească acolo unde îi este cu bună plăcere.

Așa am ajuns în acest pustiu. De a­tunci până astăzi m-am depărtat fugind. Sălășluiesc în această pustie, așteptând pe Dumnezeul meu, Care mân­­tuiește de dez­nădejde și de vifor pe cei care se întorc la El“.

„Câți ani sunt, maica mea, i-a spus Zo­sima, de când sălășluiești în acest pus­tiu?“.

„După cât bănuiesc, a răspuns femeia, sunt patruzeci și șapte de ani de când am ieșit din orașul sfânt“.

„Și ce ai găsit sau ce ai avut ca hrană, maica mea?“.

„Am trecut Iordanul ducând cu mine do­uă pâini și jumătate. Acestea, încetul cu încetul, uscându-se s-au împie­trit și în câtăva vreme, mâncându-le, le-am terminat“.

„Și, astfel, ai petrecut cu ușurință scur­gerea atâtor ani, fără să te tulbure marea schimbare ce s-a săvârșit cu tine?“.

„M-ai întrebat acum, Părinte Zosima, i-a răs­puns femeia, un lucru de care mă cu­tremur să și vorbesc. Căci dacăîmi voi aminti atât de multe primejdii pe care le-am suferit și de gândurile care cumplit m-au tulburat, mă tem ca nu cumva să fiu iarăși cuprinsă de ele“.

„Să nu lași nimic, maica mea, a grăit Zosima, din ceea ce ai să-mi vestești. Căci te-am întrebat de acestea pentru ca să mi le arăți pe toate, fără să lași ceva de o parte“.

„Crede-mă, părinte, i-a zis ea, că am pe­trecut șaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele nebunești ca și cu niște fiare săl­batice. Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. Ardeam de se­te în chip groaznic, dar, de nevoie, sufe­ream. Intră însă în sufletul meu și pofta necugetată a cântecelor des­frânate, tulbu­rându-mă chinuitor să cânt cân­tecele dră­cești pe care le-am învățat. Dar eu îndată lă­crimam și-mi loveam pieptul cu mâinile și-mi aduceam aminte de făgăduința ce-am făcut-o când am plecat în pustie. Mă du­ceam cu mintea la icoana Născătoarei de Dum­nezeu, chezășui­toarea mea, și plân­geam în fața ei, cerând să alunge gândurile mele cele rele care atacau astfel nenoro­citul meu suflet. După ce lăcrimam în­dea­­­juns și-mi băteam cu putere pieptul, ve­deam o lumină care strălucea împrejurul meu. Și din această clipă peste potopul de gânduri venea o liniște statornică.

Dar cum îți voi spune, părinte, gându­rile care mă mânau iarăși la desfrânare? Foc se aprindea înlăuntrul nefericitei mele inimi; toată mă ardea și mă ațâța spre pof­ta împreunării. Îndată ce însă un gând ca acesta mă ataca, mă aruncam la pă­mânt și udam pământul cu lacrimi, socotind că a­pare chezășuitoarea mea, ca o apărătoare în fața mea, călcătoarea de lege, și ceream pedeapsă pen­tru călcarea făgăduinței. Nu mă sculam de la pământ, se și întâmpla să stau la pământ zi și noapte, până ce nu mă lumina acea dulce lumină și-mi a­lunga gândurile ce mă tulburau. Ochiul gândirii mele deci îl îndreptam totdeauna, fărăîncetare, spre cheză­șuitoarea mea, rugând-o să fie într-ajutor aceleia care tre­cea prin atâtea pri­mejdii în nesfârșitul pus­tiului. Și aveam un aju­tor și un apărător spre pocăință. Așa am petrecut vreme de șaptesprezece ani, lup­tându-mă cu mii de primejdii. Dar din acea vreme și până as­tăzi, ajutătoarea mea a fost lângă mine în toate, călăuzindu-mă prin toate“.

„N-ai avut nevoie de hrană sau de îm­bră­căminte?“, i-a spus Zosima.

„După ce am sfârșit acele pâini, precum ți-am spus mai înainte, m-am hrănit timp de șapte­sprezece ani cu verdețuri și cu altele ce se găseau în pustie. Iar îmbrăcă­mintea pe care am avut-o când am trecut Iordanul s-a sfâșiat, rupându-se. Am sufe­rit mare chin și din pricina frigului, dar și din pri­cina căldurii. Din cauza arșiței ar­deam, iar din pricina gerului înghețam și tremuram, așa că de multe ori cădeam la pământ și rămâneam aproape fără răsufla­re și nemișcată. M-am luptat deci cu multe și felurite nevoi și ispite neno­ro­cite. Din acel timp însăși până acum puterea lui Dumnezeu a păzit în multe chipuri păcătosul meu suflet și smeritul meu trup. Căci am do­bân­dit o hrană neîmpuținată, nădejdea mântuirii mele, gândindu-mă numai de la câte rele m-a mân­tuit. Mă hră­nesc și mă acopăr cu cuvântul lui Dumne­zeu, care ține toate. Nu numai cu pâine va trăi omul, iar cei care au lepădat îmbră­că­mintea păcatului cu piatră s-au îmbră­cat, dacă n-au avut aco­perământ“.

Când a auzit Zosima că a amintit și citate din Scriptură, din cărțile lui Moise, din Iov și din cartea Psalmilor, i-a spus:

„Ai citit cartea Psalmilor, maica mea, sau alte cărți?“.

Când a auzit acestea a zâmbit și a zis bătrânului:

„Crede-mă, omule, că n-am văzut de când am trecut Iordanul pe alt om decât astăzi chipul tău. Dar nici fiară sălbatică sau altă viețuitoare n-am zărit de când am văzut acest pustiu. Iar carte n-am învățat niciodată. Nici n-am auzit pe ci­neva cântând sau citind psalmi. Cuvântul lui Dumnezeu însă, Care este viu și lu­crător, dă omului cunoștință.

Aici este sfârșitul istorisirii mele. Și fac și acum ceea ce am făcut când am început poves­tirea: te jur și acum pe în­truparea Cuvântului lui Dum­nezeu, să te rogi pentru mine păcătoasa“.

După ce a spus acestea și și-a sfârșit aici is­torisirea, s-a pornit să facă metanii.

Bătrânul a strigat, iarăși, cu lacrimi:

„Binecuvântat este Dumnezeu, Care a făcut lucruri mari și minunate, slăvite și neobișnuite, cărora nu este număr. Bine­cuvântat este Dum­nezeu, Care mi-a arătat cât de multe lucruri dăruiește celor care se tem de El. Cu adevărat Doamne, n-ai părăsit pe cei care Te caută pe Tine“.

Femeia însă, punând mâna pe bătrân nu i-a îngăduit deloc să facă metanie, ci i-a zis:

„Te jur pe Mântuitorul Hristos, Dumne­zeul nostru, omule, să nu spui la nimeni nimic din cele ce-ai auzit, până când Dum­nezeu mă va lua de pe pământ. Acum mergi în pace; iar în anul ce vine mă vei vedea iarăși pe mine, și eu pe tine, păziți fiind de harul lui Dumnezeu. Fă, dar, pen­tru Domnul, ceea ce îți poruncesc acum. În Sfân­tul și Marele Post al anului viitor să nu treci Ior­da­nul, după cum obișnuiți să faceți în mănăstire“.

Zosima s-a minunat când a auzit că-i vestește și rân­duiala mănăstirii. N-a spus nimic altceva decât: „Slavă lui Dumnezeu, Care a dat haruri mari celor care-L iubesc pe El“. Femeia i-a zis atunci:

„Rămâi, părinte, după cum am spus, în mă­năstire. Căci chiar dacă vei voi să ieși, nu-ți va fi cu putință. Iar în sfânta seară a Cinei celei de Taină, ia Trupul și Sângele de viață făcător al lui Hristos într-un vas sfințit, vrednic de asemenea Taine, și adu­-mi-Le. Să stai cu Ele pe malul Ior­da­nului, care se învecinează cu locuințele ome­nești. Eu voi veni acolo ca să măîmpărtă­șesc cu Darurile de viață făcătoare. N-am mai avut parte de această sfințenie de când m-am împărtășit în biserica Înainte­mergătorului, cu puțin timp îna­inte de a trece Iordanul. Iar acum o doresc cu o dragoste nestăpânită. Pentru aceea cer și mă rog să nu treci cu vederea cererea mea, ci adu-mi negreșit asemenea Taine de viață făcă­toare și dumnezeiești, în același timp în care Domnul a făcut pe uce­nici părtași dumnezeieștii Cine. Iar părintelui Ioan, starețul mănăstirii în care lo­cuiești, spu­ne-i aceasta: «Ai grijă de tine și de turma ta, căci se petrec acolo urâte lucruri care au nevoie de îndreptare». Nu vreau însă ca să i le spui acum acestea, ci când îți va îngădui Domnul“.

După ce-a spus bătrânului cuvintele a­ces­tea și după ce a zis: „Roagă-te pen­tru mine!“, a fugit, iarăși, în adâncul pus­tiei. Zosima și-a plecat ge­nunchii, s-a în­chinat locului în care au stat pi­cioarele ei și, dând slavăși mulțumire lui Dum­nezeu, slăvind și bine­cuvântând pe Hristos, Dum­­nezeul nostru, s-a întors, bucurându-se cu su­fletul și cu trupul. Străbătând din nou acea pustie a ajuns la mănăstire în ziua în care obiș­nuiau să se întoarcă monahii acolo.

 *

În anul acela, Zosima a ținut pe toate sub tăcere și n-a îndrăznit să spună nimă­nui nimic din cele ce-a văzut. În sinea sa însă se ruga lui Dumnezeu să-i arate, ia­răși, chipul acela dorit. Se mâhnea și se întrista, gândindu-se la lun­gimea anului și voia ca anul să se facă de-o zi, de era cu putință. Iar când a sosit Duminica de la începutul Sfințitului și Marelui Post, toți cei­lalți au ieșit îndată, cântând obiș­nuita rugăciune, dar pe el l-a apucat o boala cu fierbințeli și l-a silit să rămânăîn mănăstire. Atunci Zosima și-a amintit de cuvintele cuvioasei: „Chiar dacă vei voi să ieși din mănăstire, nu-ți va fi cu pu­tință“. După trecerea câtorva zile, s-a scu­lat de pe patul de boalăși a rămas mai departe în mănăstire.

Când monahii s-au întors, iarăși, și s-a apro­piat seara Cinei celei de Taină, Zosi­ma a făcut cum i s-a poruncit. Într-un po­tir mic a luat cura­tul Trup și cinstitul Sân­ge al lui Hristos, Dumne­zeul nostru, iar într-un paneraș a pus smochine, fenice și puțină linte muiatăîn apă. A plecat deci când s-a făcut seară târziu și s-a așezat pe malul Iordanului, așteptând sosirea cuvi­oasei. Sfințita femeie zăbovea. Zosima în­să n-a adormit, ci privea cu stăruință spre pustie, aș­teptând să vadă ceea ce dorea să vadă. Și, pe când sta jos, zicea bătrânul în sinea sa: „Oare, nu cumva eu ne­vred­ni­cul am împiedicat-o să vină! Oare, nu cumva a venit și pentru că nu m-a găsit s-a întors iarăși!“ Zicând acestea a plâns și plângea cu suspine. A ridicat, apoi, ochii către cer și a rugat pe Dumnezeu, zicând: „Să nu mă lipsești, Stăpâne, să văd iarăși ceea ce ai îngăduit să văd! Să nu plec gol, ducând cu mine mustrarea păcatelor mele!“ Rugându-se acestea cu lacrimi a trecut la alt gând, căci zicea întru sine: „Dar ce va fi chiar dacă va veni? Nu este nici o barcă. Cum va trece Iordanul și cum va veni la mine? Vai de mine, nevredni­cul! Vai de mine, nefericitul! Cine m-a lipsit, într-adevăr, de un asemenea bine?“ Pe când bătrânul gândea acestea, iată a venit și cuvioasa femeie. Ea stătea de par­tea cealaltă a Iordanului de unde și ve­nea. Zosima s-a sculat, bucu­rându-se, ve­selindu-se și slăvind pe Dumnezeu. Și, ia­răși, s-a muncit cu gândul că n-ar putea să treacă Ior­danul. O vede însă că înseamnă Iordanul cu semnul cinstitei cruci, căci după cum spunea, în noaptea aceea era lună plină, și odată cu face­rea semnu­lui crucii a pășit pe apă și mergea pe dea­supra apelor, îndreptându-se către el. Zosima voia să-i facă metanie, dar l-a oprit strigând, pe când mergea încă pe apă:

„Ce faci, părinte? Ești preot și ții în mânăși Tainele dumnezeiești“.

Zosima a dat ascultare vorbelor ei. Când a ajuns la uscat, a zis către bătrân:

„Binecuvântează, părinte, binecuvântea­ză!“.

El a răspuns tremurând, căci îl cu­prinsese spaima la vede­rea aceea prea minunată:

„Cu adevărat Dumnezeu este nemincinos, căci El a făgăduit că cei care se cu­rățesc pe ei înșiși se vor asemăna lui Dum­nezeu, atât cât este cu pu­tință. Slavăție Hristoase, Dum­nezeul nostru, Care n-ai îndepărtat rugă­ciunea mea și mila Ta de la robul Tău. Slavă ție Hristoase, Dumne­zeul nostru, Care mi-ai arătat prin această roabă a Ta cât de mult mă depărtez de desăvârșire“.

Și după ce a spus acestea, femeia i-a cerut să rostească Sfântul Simbol de Cre­dințăși rugă­ciunea: „Tatăl nostru, Ca­re ești în ceruri…“ După ce a îndeplinit acestea și s-a sfârșit rugăciunea, a dat bă­trânului obișnuita sărutare a dra­­gostei. Și, astfel, s-a împărtășit cu Tainele de viață fă­că­toare. Apoi, și-a ridicat mâinile spre cer, a suspinat cu lacrimi și a strigat așa:

„Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că au văzut ochii mei mân­tuirea Ta!“.

După aceea, a spus bătrânului:

„Iartă-mă, părinte, dar îndeplinește altă do­rință a mea. Acum du-te în mănăstire, păzit fiind de harul lui Dumnezeu. În anul următor vino, ia­răși, la acel pârâu unde m-ai întâlnit mai înainte. Vino, negreșit, pentru Domnul, și mă vei vedea din nou, după cum vrea Domnul“.

„Dacă ar fi fost cu putință, i-a răspuns el, să te urmez de acum înainte și să-ți văd mereu cinstita ta față! Îndeplinește însă o singură cerere a bă­trâ­­nului și gustă puțină mâncare din cele din hrana pe care am adus-o aici. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată. Şi iarăşi a zis către bătrânul: Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie. Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pre ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pre deasupra apei, ca şi mai înainte; iară bătrânul s-a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.

Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le după obicei, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecari semne care îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în toate părţile căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iară după ce de nicăieri n-a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pre sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pre care în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pre care pârâul acela îl însemna, şi stând pre marginea aceluia, a văzut pre partea ce era spre răsărit pre Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre care alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voi trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: Îngroapă, Ava Zosima, la acest loc trupul smeritei Mariei. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie, după calendarul egiptean, iar după cel grecesc, în ziua întâi a lui Aprilie, chiar în noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea Dumnezeieştii Cinei celei de Taină.

Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâi gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s-a bucurat foarte, că s-a înştiinţat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut că Cuvioasa când s-a împărtăşit lângă Iordan cu Dumnezeieştile Taine, îndată la locul acela s-a luat, unde s-a şi pristăvit; şi unde el a călătorit calea cea de douăsprezece zile ostenindu-se, acolo Maria într-un ceas a trecut, şi îndată către Dumnezeu s-a dus. Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sine: Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cele poruncite ţie să le săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s-a cutremurat, temându-se de acea fiară, iară mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, cum că niciodată fiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s-ar închina. Iară Zosima a zis către leu:

„De vreme ce, fiară, marea cuvioasă a îngă­duit ca să i se îngroape trupul, iar eu sunt bătrân și nu am putere să fac groapa, căci nu am sapă potrivită pentru această treabă, și apoi nu pot să mă întorc atâta cale ca să aduc o unealtă potri­vită, fă, așa­dar, cu unghiile tale ceea ce trebuie, ca să dăm pământului trupul cuvioasei“.

Și îndată, la cuvântul bătrânului, leul a făcut cu picioarele de dinainte o groapă atât cât era de ajuns să îngroape trupul. După ce iarăși bătrânul a spălat cu la­crimi picioarele cuvioasei și după ce s-a rugat mult pentru toate, a acoperit cu pă­mânt trupul ei. De față era și leul. Trupul cuvioasei era gol ca și mai înainte și nu avea nimic altceva decât acea haină ruptă pe care i-a aruncat-o Zo­sima, cu care Ma­ria, cu fața întoarsă, și-a aco­perit unele părți ale trupului ei. După aceea, au plecat amândoi: leul a plecat spre adâncul pus­tiei, ca o oaie, iar Zosima s-a întors bine­cuvân­tând și lăudând pe Hristos, Dumne­zeul nostru.

Când a ajuns la chinovie, a dezvăluit toate mo­­­nahilor fără să ascundă ceva din cele ce a auzit și a văzut. Le-a povestit pe toa­te cu de-amă­­nun­tul de la început, încât toți se minu­nau de mărețiile lui Dumne­zeu și au săvârșit cu fricăși cu dor pome­nirea cuvioasei. Iar Ioan, starețul mănăs­tirii, a găsit în mănăstire unele lucruri ca­re aveau nevoie de îndreptare, pentru ca nici în aceasta să nu fie zadarnic cuvân­tul cuvioasei.

Zosima s-a săvârșit în acea mănăstire, în vârstă de o sută de ani.

*

Monahii au transmis prin grai, din om în om, această istorisire și ofereau pilda de obștească folosință celor care voiau să o asculte. Până azi n-am auzit de la nimeni că poves­tirea aceasta este predatăîn scris. Eu, ceea ce am auzit prin viu grai, aceea o fac cunoscută prin această isto­risire scri­să. Se poate întâmpla ca și alții să fi scris viața cuvioasei și negreșit mai strălucit decât mine; o asemenea scriere, la a mea cunoștință n-a venit. Am scris-o după pu­terea mea. N-am voit să prefer altceva de­cât adevărul. Dumnezeu, Care răsplătește cu dărnicie pe cei care scapă la Dânsul, să dea ca răsplată folosul celor care vor citi istorisirea, iar pe cel care a poruncit să fie predatăîn scris să-l învredni­cească a-l face părtaș stării și vredniciei acestei fe­ricite, despre care vorbește povestirea, împreună cu toți care au bine­plăcut Lui din veac, prin contemplație și fapte.

Să dăm și noi slavă lui Dumnezeu, Îm­păratul veacurilor, ca să ne învredni­cească să dobândim milăîn ziua Judecății, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciu­nea, totdeauna împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Din cartea Triodului

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Teologie Ortodoxă și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Viaţa cuvioasei Maria Egipteanca

  1. Pingback: Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca în imagini | LITURGICĂ ŞI MISIOLOGIE ORTODOXĂ

  2. Pingback: CANONUL SF. ANDREI CRITEANUL – text revizuit şi cu trimiteri biblice | LITURGICĂ ŞI MISIOLOGIE ORTODOXĂ

Scrie un comentariu sau o impresie la acest subiect:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s